Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
Parcă mi-e un pic jenă să recunosc că n-am prea suferit în perioada asta. Ba dimpotrivă. Am avut parte de o liniște binevenită, care mi-a permis să fiu productivă – am scris destul de mult anul trecut: ultimele două cărți din seria pentru copii Rostogol și încă un mic roman, tot pentru copii, toate în curs de apariție la Editura Arthur. Am reușit să-mi impun o disciplină de care nu sunt capabilă în mod normal și asta m-a salvat, de fapt. Dacă n-aș fi fost absorbită de proiectele mele literare, probabil m-ar fi copleșit tot ce se petrece din martie 2020 încoace.
Știu că lucrătorii independenți din cultură au avut mult de suferit, știu că instituțiile independente sunt acum în pragul dispariției (și n-am cuvinte pentru a spune cât de grav e asta), dar faptul că pentru mine situația profesională nu s-a schimbat arată, cred, un singur lucru: că e atât de greu și de frustrant pentru un scriitor să-și croiască un drum, încât pentru noi criza e permanentă.
Au fost foarte puține editurile care au mizat pe literatura română în pandemie, majoritatea au continuat să publice traduceri, dar și-au pus pe pauză colecțiile de autori români. Cred că cei care au dat prioritate literaturii române nu au greșit – sper să fi fost profitabilă pentru ei investiția, iar asta să fie o lecție pentru toți, pe termen lung.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Eu sunt o persoană destul de singuratică și am fost izolată în ultima vreme, oricum, așa încât izolarea pandemică nu a fost o dramă pentru mine. Cred că ultimul an a fost mai ușor de dus pentru persoanele ca mine decât pentru cei foarte sociabili și activi fizic. Izolarea generală m-a făcut să înțeleg niște lucruri despre mine, să mă observ cu atenție și îngrijorare, cum ar spune președintele nostru, și să-mi dau seama că dacă trec atât de ușor printr-o criză s-ar putea ca ceva să nu fie în regulă.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
O văd la fel ca acum, din păcate. Nu cred că vom face salturi impresionante. Pentru România următorilor zece ani am niște dorințe profane, dar care par incredibil de greu de îndeplinit la noi: transport public de calitate, linii de cale ferată și trenuri decente, mai puțin gunoi pe câmpuri, din astea. Un nivel de trai mai ridicat, niște politicieni mai competenți și mai implicați. Voi fi curioasă să revizitez acest proiect peste zece ani, să-mi reamintesc ce scriam aici și să văd cât mai face trenul de la Brașov la Cluj.
În povestirea pe care ai scris-o pentru proiect, dar și în altele scrise de tine, apare satul, lumea rurală, mai ales aceea din zona unde ai crescut. Este satul un cîrlig prin care încerci să rămîi ancorată în prezent, doar așa putând să îți creezi viitorul?
S-a mai vorbit despre lumea rurală din textele mele, care este, într-adevăr, inspirată de locul în care am crescut, și anume orașul Brăila, un oraș cu 180 de mii de locuitori, așadar nu foarte mic. „Lumea satului” din textele mele este de fapt lumea orașului de provincie din România, în care mentalitățile și stilul de viață evoluează mult mai lent decât în cele câteva – foarte puține – orașe mari. Noi, aici, suntem pe banda lentă a dezvoltării, menținută lentă din ignoranță, incompetență, corupție, nepotism și toate celelalte pe care le știm cu toții prea bine. Nu există interes de la centru pentru dezvoltarea acestor zone, așa încât suntem în situația în care cea mai de succes afacere e farmacia, librărie e una singură, în mall-ul din afara orașului, iar dacă nu te pasionează mersul la biserică, nu prea ai variante de socializare.
Zona aceasta mic-urbană (și cu iz rural) despre care scriu nu e un cârlig pentru prezent, pentru că ea pare încremenită într-un prezent etern, iar viitorul orașului meu, de exemplu, e ceva ce eu nu pot să-mi imaginez.
Interviu de Andreea Drăghici Foto: Alex Gâlmeanu