Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
2020 a fost un an la care m-am gîndit foarte puțin la literatură. Am citit puțin și am scris mult mai puțin, dar nu m-am simțit vinovată pentru lentoarea mea. Mintea mea a fost ocupată cu multe altele, lucruri despre care voi scrie, pentru că abia acum îmi dau seama cât de valoroase sunt. Am crezut o perioadă că nimic nu poate fi mai grav decît ce ține de situația sanitară, dar viața și-a văzut de treburile ei și m-a dus unde a vrut ea. Așadar anul ăsta aparent gol se va dovedi unul mai important decît l-am lăsat să fie la timpul lui, deoarece mi-a arătat că mereu se poate mai mult, atît de mult încît te miri și tu că nu te doboară.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Izolarea a venit într-un moment în care eram foarte obosită și prinsă într-o serie de proiecte ale căror deadline-uri nu puteau fi schimbate. Virusul, întâmplarea, viața, nici nu contează pentru mine ce nume aleg, au făcut ca toate să fie puse pe pauză și nimeni să nu fie învinuit de anulare sau tergiversare. Izolarea mi-a dat ocazia să fiu singură, cu adevărat singură, un lucru pe care-l caut des și pe care-l obțin greu, deoarece de la un fals extravertit lumea așteaptă mereu ceva – un zâmbet, un râs zgomotos, o glumă, poate chiar și o răutate, ceva acid ce duci cu tine, ceva urât și plăcut în același timp.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
Asemănătoare celei de azi – nu cred în schimbări majore. Oamenii găsesc mereu o portiță de a evolua pe câteva arii și de a rămâne neschimbați pe altele. Tehnologia va evolua, dar autostrăzile noastre tot prost vor fi construite, indiferent ce tehnici vor folosi olandezii ca să toarne asfaltul. Zic olandezii pentru că-mi place Olanda, dar tu poți să te gîndești la orice popor de pe planetă. De fiecare dată cînd vorbesc despre viitor, îmi amintesc tristețea bunicii, spre sfîrșitul vieții, cînd și-a dat seama că luptase toată viața crezînd în ceva ce nu s-a îndeplinit – că viața ei va deveni mai bună. N-a devenit, a murit în satul în care s-a căsătorit, după ce a leșinat într-o bucătărie fără chiuvetă și cu aragaz pe butelie.
În povestirea ta ai folosit tema scrisului ca pe o unealtă prin care să-ți proiectezi viitorul. Este scrisul pentru tine un fel de a-ți capsula realitatea, astfel încât să te simți stăpînă pe situație, indiferent de schimbările care apar pe parcurs? Și, dacă da, consideri că scrisul devine, în felul acesta, un beneficiu necesar pentru a ne înțelege și „suporta” realitatea?
Scrisul este singura activitate care-mi permite să fac ce-mi place mie cel mai mult – să mă opresc ca să înțeleg ce s-a întîmplat. Să tac, să stau singură cu gîndurile mele, să mă documentez și să închid puzzle-ul. Să descriu partea mea de adevăr din lumea asta întortocheată, fără să fiu prietenul pe care-l vrei la masă pentru că are un stil aparte de a povesti. Scriind, înțeleg și devin mai conștientă de alegerile mele, de legăturile cu trecutul, astfel că realitatea mi se arată mai suportabilă, mai inteligibilă. Răgazul pe care mi-l dau mie scriind, aș vrea să fie ce primește și cititorul meu. Dacă nu are un obicei din a face introspecție, vreau să-i ofer eu ocazia să-l deprindă.
Interviu de Andreea Drăghici Foto: Claudiu Popescu
”2030.ro” este un proiect al Asociației Art No More, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.