”2030.ro” este un proiect al Asociației Art No More, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
La mine răspunsul e simplu și, nu știu cum să zic, magistral: am terminat de scris un nou roman! Glumesc un pic cu acel „magistral”, dar pe undeva chiar așa e, fiindcă s-au făcut 7 ani de când a apărut „Uranus Park” și mă simțeam destul de aiurea că trece timpul și eu nu-mi găsesc resurse (disciplină, inspirație etc.) pentru a încheia această nouă carte – pe care o aveam în cap, pe care doream neapărat s-o scriu – și pe care de altfel o și începusem de ceva vreme, de câțiva ani buni. Prin urmare, odată apărută, pentru încă un număr de ani de-acum înainte îmi voi permite luxul să lâncezesc un pic cu scrisul și cărțile.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Câteva kilograme în plus, la cifra deja alarmantă a celorlalte. Apoi, anxietate, oboseală, lipsă de disciplină, tendința de a-mi fura căciula cu munca mea (adică, lucrând de acasă, de a face zeci de pauze – din motive mai mult sau mai puțin întemeiate). Și nu mai știu, dar oricum bine n-a fost.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
Așa cum am încercat să sugerez și în ce am scris pentru „România 2030”, pariul meu e că lucrurile se vor radicaliza cumva în toate direcțiile care deja la momentul actual prezintă aceste premise, acest potențial de radicalizare. Spre exemplu, cred că migrația va fi încă și mai acută; problemele de mediu încă și mai acute; adevărurile simple și clare vor fi încă și mai acut relativizate; turnătoria, cinismul, clasismul, ignoranța, ura, parvenitismul, meritocrația de sorginte (neo)securistă vor merge binemersi înainte, vor căpăta noi dimensiuni și până la urmă vor ajunge să facă parte firesc din cutumele acelor ani. Cu toate astea, sper totuși să trăim în pace; cu alte cuvinte, să fim în continuare suficient de neinteresanți pentru alții mai puternici ca noi și să viețuim cvasi-invizibil din punct de vedere geopolitic, ca și până acum. Îmi cer scuze dacă spun enormități, poate exagerez puțin, poate sunt și efecte literare – nu știu.
Pentru că ești arhitect și pentru că ai abordat și povestirea din perspectiva asta, o să te rog să-mi spui cum crezi că ne influențează spațiul construit și dacă evoluția (sau involuția) acestuia va avea efect asupra viitorului uman.
Diferitele configurații ale spațiului construit, de la epocă la epocă, au rezultat din fel de fel de variabile: de la economie, la moravuri. Pe de altă parte, într-adevăr, spațiul construit influențează la rândul său, modelează cam tot ce ține de viața oamenilor – inclusiv economia sau moravurile. Cu alte cuvinte, dacă spre exemplu de ani de zile nu ne-a interesat ce se întâmplă când un bun precum automobilul a ajuns să devină ceva extrem de accesibil – practic, din salariul pe o lună reușești să-ți cumperi o mașină cât de cât funcțională – deci dacă ani de zile am proiectat străzi, case, blocuri raportându-ne la automobil ca la o chestiune fundamentală a vieții omului contemporan, observăm acum, mai nou, că toată povestea asta începe să se întoarcă fix împotriva noastră. Nu mai detaliez, pentru că știm cu toții despre ce e vorba. Dar pornind de la acest exemplu, putem face singuri un exercițiu de imaginație, gândindu-ne la alte figuri-cheie ale traiului contemporan și la modul în care, pe de o parte, au apărut și s-au dezvoltat – și, pe de altă parte, la ce efecte sau consecințe au și vor avea. Putem să ne gândim la locuirea colectivă, la dimensiunile din ce în ce mai reduse ale apartamentelor (de ce s-a ajuns în acest punct? cum influențează asta viața celor care vor face un credit pentru a locui acolo? dar a copiilor lor?) șamd.
Închei în acest sens cu un ultim exemplu, care, cred eu, e destul de relevant pentru spectrul întrebării tale: orașul Barcelona, pe care îl admirăm, îl iubim, îl vizităm. O bună parte a acestui oraș e formată din cartierul Eixample, proiectat de la zero prin secolul 19. Acest cartier se caracterizează printr-o tramă stradală perfect ortogonală, traversată de o diagonală. Insulele astfel rezultate (adică terenul construibil delimitat de 4 străzi, pe cele 4 laturi) au o dimensiune atât de mare, încât – combinat cu tipologia clădirilor de 4-5 etaje alese, și anume clădiri cu 1-2 maxim 3 apartamente pe nivel, lipite una de alta, construite în front continuu la stradă – a dus la un anumit tip de viață urbană. Respectiv, apartamentele din aceste clădiri sunt înguste și lungi, cu fațade exterioare doar la capete (unde sunt amplasate camerele cele mai bune, care au și balcon) și cu câteva camere iluminate doar prin niște puțuri de lumină, care probabil erau destinate servitorilor pe vremur, dar care azi se închiriază mai ieftin decât cele de la fațadă, fiindcă sunt mai mici și mai insalubre. Una peste alta, vorbim de apartamente cu 5-6 dormitoare, care în contextul actual se închiriază „la cameră”, fiindcă foarte puțini oameni au banii – și nevoia reală – să plătească o chirie pentru întreg apartamentul. Adică, de voie de nevoie, această tipologie de locuințe favorizează traiul la comun și împărțirea aceluiași apartament (și a aceleiași bucătării / aceluiași grup sanitar) de către 7-8 persoane care în general nu fac parte din aceeași familie. Așa sunt majoritatea apartamentelor din Barcelona, un procent semnificativ, probabil 50% (sper să nu spun prostii). Așadar, asta a încurajat un anumit spirit al acestui oraș – plin de hipsteri, tineri, artiști, freelanceri – ori de tineri-care-nu-mai-sunt-tineri, adică oameni de 40-50 de ani care încă o ard ca hipsterii, stând în chirie într-o cămăruță dintr-un apartament altminteri mișto în Barcelona, împreună cu fel de fel de inși mai mult sau mai puțin asemănători – gătind împreună, stând la povești în comedor, fumând, trăindu-și viața, bucuroși că până la urmă pot face asta într-un oraș foarte mișto.
Interviu de Andreea Drăghici