”2030.ro” este un proiect al Asociației Art No More și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
Am evitat cu destul talent până acum întrebarea asta, dar se pare că i-a expirat norocul. Pentru un om care scrie, ”vâltoarea circumstanțelor”, vorba lui Jeeves, nu cântărește prea mult. M-aș interesa mai mult cum le-a fost casierilor de supermarket sau altor categorii profesionale constrânse să intre în contact cu sute de oameni zilnic, în mijlocul isteriei generalizate. Deci, cu toată responsabilitatea: pentru mine, în calitate de scriitor, experiența pandemică nu a adus decât un plus de cutremurare în fața spectacolului uman. Dacă va avea vreun efect în următorii ani, acela va fi probabil o mai serioasă abordare a satirei.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Eu practic izolarea de prin 2016, așa că n-am resimțit-o atât de pregnant pe cât s-ar fi cuvenit. Sunt un om care se simte foarte bine în propria casă, am o relație similisenzuală cu pereții, cu toate colțurile și unduirile pereților. Să mă condamni la izolare aici e ca și cum ai osândi un lup să petreacă noaptea în țarcul mieilor. Bineînțeles că am resimțit oboseala indusă de cele peste 12-14 ore petrecute în fața ecranului, că am resimțit oboseala copiilor mei, am trăit revolta în fața bâlbelor guvernamentale, în special ale celor din învățământ, dar am știut tot timpul că sunt doar noi straturi care se aștern peste vechile farse puse noua la dispoziție de Țara Mumă.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
Ăsta e un exercițiu de imaginație care pentru mine frizează imposibilul. Ce știu sigur (cu marjă mică de eroare asumată) este că lucrurile nu vor evolua decât superficial. Spun asta privind cu un ochi la învățământul românesc și cu celălalt la un soi de ipocrizie generalizată care favorizează dar perspectivele monocrome, de grup. Dinamica asta intergrupuri e cel puțin gripată în România, unde a devenit o adevărată virtute să nu vezi ce se întâmplă în alte medii sau în alte categorii sociale la care te prefaci că nu ai acces.
Ai descris în povestirea ta o lume inundată de ape și primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost încălzirea globală. Consideri că scriitorii se pot folosi de ceea ce scriu pentru a a trage atenția asupra unor probleme stringente cu care se confruntă umanitatea? Și dacă da, cum se aplică acest lucru și în România?
Nu, nu am vrut să atrag atenția asupra încălzirii globale și jur că dacă voi face vreodată asta, în ceea ce scriu, o să-mi sune alarma care o să-mi spună să schimb meseria. Ce am făcut în proza asta a fost să pun alături cele mai puternice și recurente două coșmaruri personale: cel în care-mi mor copiii (sau sunt furați/se îmbolnăvesc) și cel în care plutesc deasupra unor ape-mormânt în care urmează să-mi pierd viața. Mai mult de atât, e o proză a intimității de cuplu jucate de cele două personaje din barcă.
Interviu de Andreea Drăghici Foto: Anton Barbu