”2030.ro” este un proiect al Asociației Art No More, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
Foarte prost. De când m-am mutat în București, în 2004, n-am dus-o așa de rău. Nici acum n-o duc strălucit, dar mă bucur totuși că recesiunea nu e așa de adâncă cum se previziona, că economia dă ușoare semne de însănătoșire. Altfel, nu cred că virusul ăsta o să fie lichidat așa de ușor cu vaccinurile, o să ne mai luptăm niște ani cu versiunile lui mutante.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Am avut norocul fabulos că am putut să mă retrag la țară, la ai mei – vorbesc mai ales de perioada de lockdown. Pentru cei cu familii a fost cred ceva mai ușor – dar pentru burlaci a fost chiar hardcore, să stea închiși singuri în casă. Pedeapsa supremă în pușcărie e să te bage la izolare, niciun deținut nu-și dorește să ajungă acolo… În sfârșit, la țară mai jucam o tablă cu taică-miu, îmi dezmorțeam picioarele ieșind în curte sau grădină și, după ce s-a încălzit, ieșeam cu declarația completată și un pet de bere pe râul de munte care trece pe lângă sat și mă bucuram de sfârșitul zilei.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
Mai bogată și cu inegalități tot mai mari, cu o clasă tot mai numeroasă de analfabeți funcționali. Cu un sistem de pensii în prag de colaps, cu sistem public de sănătate demantelat prin împărțirea bugetului CASS cu privații, cu o criză puternică a forței de muncă.
În povestirea ta, ca și în ceea ce ai mai scris înainte, periferia are un loc foarte important, iar tu scrii despre ea foarte simplu, așa cum este. Care este cel mai de preț lucru pe care l-ai învățat urmărind și trăind în această zonă periferică a societății?
Spiritul comunitar, faptul că oamenii se cunosc și vorbesc unii cu alții, chiar stând pe străzi diferite. Și, legat de asta, un gen de solidaritate muncitorească – în pofida a ceea ce se crede, Ferentarii nu-s primordial un cartier de șmecheri, ci în primul rând un cartier muncitoresc, probabil ultimul rămas în București. Apoi, am mai învățat să mănânc auster și bazal, fără să mă mai arunc la exotisme. Ca să dau un exemplu – Mega, se știe asta, și-a făcut un brand din a aduce chestii mai sofisticate decât restul supermarketurilor, mai ales pe zona de semipreparate sau conservăraie. Și pe Prelungirea Ferentari există un Mega, dar spre deosebire de restul Mega Image-urilor din oraș nu găsești decât lucruri bazale (fasole, varză, roșii etc) și semipreparate minimale, gen pizza sau aripioare gen KFC.
Interviu de Andreea Drăghici Foto: Luchian Ciobanu