arte performative

Identic natural

identic natural

Cu: Alex Fifea, Lala Mișosniky
Text și documentare: Elena Vlădăreanu, Robert Bălan
Scenografie și vizual: Nona Șerbănescu
Regia: Robert Bălan
Producător: Asociația Art No More
Cu sprijinul ART HUB Carol 61
Parteneri: Asociația pentru Promovarea Artelor Contemporane, Asociația MetruCub – resurse pentru cultură.

Acest proiect cultural este finanțat în cadrul Programului București Oraș Participativ de către Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti ARCUB.

Premiera: 30 septembrie 2017 – Art Hub Carol 61

Întotdeauna mi-am dorit să scriu ceva despre mâncare. Mi-am dorit să scriu atunci când nu mă preocupa deloc mâncarea (doar să evit anumite lucruri, general acceptate ca «nesănătoase»), dar am început să scriu atunci când mâncarea a devenit prea importantă, când calitățile hranei au ajuns să fie supralicitate, iar când eu, personal, duc dorul mâncării care alină, fiind suprasaturată de mâncarea «de uzură», zilnică, obositoare, sățioasă, disputată, dar atât de necesară. De aceea sunt aici și multă nostalgie, (pe alocuri) dezaprobare, încercări de înțelegere, multe întrebări.

Elena Vlădăreanu

„La un moment dat am fost plecați în vacanță cu bunicul de 80 de ani. Noi îi cumpăram fresh de portocale, el pusese ochii pe o sticlă de trei litri cu un suc roz. Noi îi cumpăram pâine neagră, pâine de secară, integrală. Că toată lumea știe că sunt mai bune, nu? Într-o zi ne-a întrebat de ce nu se găsește pâine acolo unde ne aflam. Pentru el Pâinea era numai cea albă. Pâinea neagră era gustul războiului, ceva ce mănânci doar dacă nu ai încotro. Atunci și, mai ales acum, când am dat peste zeci de adevăruri care se bat cap, când zeci de specialiști știu ce e mai bine, m-am întrebat și mă întreb: până la urmă ce e normal, natural?”

Robert Bălan

Despre Identic natural

Spectacolul scriitoarei Elena Vlădăreanu şi al regizorului Robert Bălan, Identic natural (realizat la ArtHub în Bucureşti), face o sinteză a derapajelor în abordarea strategiei personale privind alimentaţia (formularea sună preţios, chiar hilar în contextul autohton – ţară cu grad ridicat de sărăcie, în care se consumă prioritar mîncare de calitate redusă –, dar unii pretind că au aşa ceva). Lectura etichetelor unor produse consumate pe scară largă, inclusiv de copii (pufuleţi sau îngheţată) constituie punctul de pornire: o serie de substanţe, dovedit toxice, dar şi exploatate ca atare la nivel public, se înşiră frumos în compoziţia alimentelor. De aici, spectacolul urmăreşte atît nonşalanţa sau ignoranţa cu care alimentele convenţionale şi nocive fac parte din componenţa meselor zilnice, cît şi psihoza alimentaţiei sănătoase, în spatele căreia stau, uneori, pericole la fel de mari (situaţiile sînt chiar hilare căci sub denumirea „bio“, „organic“, „natural“ intră uneori exact produsele sau mecanismele de obţinere a acestora care se doresc evitate). Demersul creatorilor este de a semnala o nouă problemă, parţial reală şi parţial fabricată, care grevează viaţa contemporană şi inventarul de atitudini, acţiuni şi reacţii pe care aceasta o generează.

Oana Stoica – Dilema Veche

Un spectacol savuros, care îți tre­zește cu ușurință semne de întrebare, nostalgii și pofte. Pofta de mâncare, pofta de râs, pofta de gătit și pofta de revederi, la masă în familie. Inevitabil, spectacolul îți aduce o amintire în minte, o situație în care te-ai regăsit la un moment dat sau măcar una dintre dilemele existențiale pe care le aveai de ceva vreme în cap despre poveștile cu mâncare. Pentru că mâncarea a devenit personaj principal în viața de zi cu zi, un personaj aproape sufocant, tot mai prezent pe rețelele de socializare, vloguri, bloguri și emisiuni.

Andra Petrariu – Suplimentul de cultură

Dacă mie-mi erau toate cunoscute și m-am trezit că revedeam filmul copilăriei mele (noroc că nu am avut părinții obsedați de „mănâncă tot din farfurie!”, dar țin minte că atunci când mergeam în vizite aveam o adevărată problemă cu „mâncatul până când simțeai că dădeai pe afară”), ei bine, tinerii cu care am mers, au avut parte de o porție de istorie despre care nu învață nicăieri. Și mi-au pus multe întrebări după, cea mai haioasă fiind legată de pizza aia cu blat de pâine înmuiat în lapte. 🙂 Evident că latura educativă a unui astfel de text nici nu mai trebuie pusă în discuție; în schimb, aș evidenția marele merit al celor doi autori: au reușit să evite plictiseala prin modul cum au realizat succesiunea de la un obicei culinar la altul, de la o „epocă gastronomică” la alta. Să-ți iei în vizor propriile obiceiuri culinare și să încerci să le deconstruiești poate deveni cu adevărat un studiu științific. Și nu cred că ar fi cucerit prea mulți spectactori. Dar ei au reușit să condimenteze totul cu mult umor, ingredient ce s-a dovedit a fi cheia succesului.

Nona Rapotan – Bookhub.ro

Incitant și incisiv de la un capăt la altul, spectacolul surprinde cu un cinism bine temperat, disimulat în spatele unui umor debordant, spectrul larg de situații din viața de zi cu zi ce implică mâncarea și dilemele societății contemporane legate de această temă. Marea schismă a omului modern e provocată de dorința de a mânca sănătos, care merge mână-n mână cu tendința de a se lăsa manipulat de etichetele sclipicioase pe care stă scris cuvântul magic BIO și slăbiciunea pentru mâncarea gătită „ca la mama acasă”, bogată în grăsimi, zaharuri și alte lucruri „toxice”. Ca spectator, te regăsești în multe dintre situațiile prezentate și râzi, dar, cum spune o vorbă, nu-i râsul tău, pentru că îți dai seama cât de poignante și adevărate sunt problemele astea.

Anastasia Gavrilovici – Booaholic.ro

Cînd nu am mai consumat nici timp, nici energie creativă cu procurarea hranei, am generat o nouă problemă, aparant insolvabilă: originea. E sănătos ceea ce mîncăm? Sănătos prin raportare la ce? Vegan, raw-vegan sau carnivor? Cu sau fără E-uri? Natural sau identic natural? Bineînțeles că pe undeva și-au băgat coada și marile companii farmaceutice, cu ideea lor fixă să ne dea suplimente ca să ne reglăm nivelul de colesterol, sau producători de dulciuri și zahăr, care ne-au convins că grăsimile ne omoară. Ei, aici e aici, butonul ăsta ”ne omoară”, cum îl apasă cineva puțin, cum ne activăm, e butonul nostru de panică. A dispărut, cred, funcția de share-uire a iubirii prin hrană, ceea ce ne dezumanizează (un pic mai mult), preocupați atîta de consecințele impactului dintre bolul alimentar și propriul organism. În spectacolul nostru e o scenă între Mama și Copilul venit în vizită, probabil cu toții avem o arhivă cu astfel de momente, care încep inevitabil cu ”De ce nu mănînci, mamă?” și se încheie cu draci de-o parte și de alta. Noi rîdem, rîd și spectatorii, dar cît am mai plînge dacă nu am mai avea parte de acest ”De ce nu mănînci, mă? – Da’ mănînc, dom’le, nu se vede că mănînc?!”.

Interviu cu Elena Vlădăreanu – Cațavencii

Foto: Ana Catrina