”2030.ro” este un proiect al Asociației Art No More, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
Omul care scrie e oricum o ființă d-asta mai de hrubă, ăla-care-stă-la-birou-se-uită-pe-geam-și-mai-pocnește-din-taste. Cel puțin, în cazul meu. De câte ori citesc sau aud despre cineva care scrie oriunde, oricând, prin cafenele, baruri, noaptea, bla, am sentimentul ăla că nu vorbim despre aceeași meserie. Așa că, cel puțin în ceea ce mă privește, n-a fost chiar atât de nasol. Aveam deja antrenament la stat în casă, uitat pe geam și pocnit din taste. Iarăși, faptul că pandemia a potolit zgomotul orașului, că am auzit doar pisici și porumbei, nu face rău la scris. Singura problemă, minoră, e că n-am scris. În rest, în tot răul ăla venit de nicăieri, a fost și ceva bun: liniștea. Liniștea care, cel puțin pentru un oraș ca Bucureștiul, a fost ireală. Că a fost o liniște amestecată cu frică, că pandemia asta a arătat cât de prost stăm cu sistemul sanitar, că au ieșit pe afară multe bube din învățământ, că amenzi/bătăi-sparanghel-șomeri-locuri de muncă sunt niște lucruri care ar trebui să aibă efecte în anii ce vin. Ar trebui, zic. Dar răul se uită repede și cel mai ușor e să zicem că nici n-a fost. Părerea mea, gen.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Izolare is my middle name. Știu că sună ca un bau-bau cuvântul ăsta, dar mie nu mi-e frică de bau-bau, că ne cunoaștem de mici. Toate perioadele astea în care faci un pas într-o parte și ieși din normalitatea cu care te-ai obișnuit sunt benefice pentru un om care, teoretic, observă lumea, ca să scrie despre ea dup-aia. Nu vreau să fiu cinic și o să repet: a fost ceva bun în toată frica și nasolul care au venit peste noi. Când faci un pas într-o parte, poți să vezi mult mai bine ce se întâmplă în jur. Inclusiv în tine. Nu sunt sigur, dar cred că mi-a ieșit ceva.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
N-o văd bine, din păcate, d-astea am scris și povestea pe care am scris-o. E o perioadă din ce în ce mai isterică, iar pandemia cred că a turnat gaz peste foc. E o ruptură colosală între oameni, pare că fiecare s-a talibanizat în adevărul lui, iar când se ciocnesc talibanii între ei nu iese bine, de obicei. Pe de altă parte, oficial, constat un cinism cutremurător, o durere cruntă în cot de tot ce înseamnă oameni cu probleme în țara asta. Și nici nu văd pe cineva care să se împotrivească cu adevărat stării ăsteia de fapt. Dar, wow, ce tare, o să avem niște autostrăzi minunate…
Ai abordat în povestirea ta subiectul politicului, al unei lumi guvernate de niște „mai mari” care dictează ordinea lucrurilor. Crezi, așadar, că viitorul este individual sau colectiv? Va exista o comunitate condusă de cei care au știut mereu cum să tragă sforile?
Viitorul a fost mereu și individual, și colectiv. Așa e viitorul de când e el pe lume. Sunt niște povești mici, ale unor oameni, și poveștile mari, ale istoriei. Evident că astea două se întrepătrund, dar niciodată până la capăt. Discuția nu e dacă va exista o comunitate condusă de cei care știu să tragă sforile. Pentru că ea a existat și înainte și există și acum. Problema e cât de mult se vor trage sforile astea; iar aici mă tem ca lucrurile să nu o ia razna cu totul.
Interviu de Andreea Drăghici Foto: Mircea Struțeanu