Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
În 2020 am terminat un roman pe care până atunci nu mă lăsase inima să-l termin – tot scriam la el și tăiam, mă răzgândeam… mă purtam prostește, de parcă aveam zeci de ani la dispoziție să-l public. Tot în 2020 am scris și primul meu basm, în lunile de izolare; era ceva ce-mi dorisem să fac de când eram mic, ceva ce tot amânam, și mi-a adus multă bucurie. În general, pandemia a venit și mi-a dat un brânci, nu tot face planuri, omule, sari în barcă și vâslește! Am muncit mult, m-am însurat, m-am mutat – mi-am dat voie să greșesc, să aleg prost, să spun ce cred… În fine, a fost Anul-Profesor.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Pentru mine, care am experimentat izolarea pe perioade foarte lungi din cauza unor tulburări de anxietate, izolarea cauzată de pandemie a fost, într-un fel, o recapitulare; eram obișnuit cu ea, stătusem în casă cu mult mai mult, iar izolarea pe care o trăisem în ultimii ani fusese una mai neagră – usturătoare, nu plictisitoare. În martie și aprilie 2020 m-am odihnit în ochiul uraganului. Cum spuneam, nu a fost pentru prima oară când am trăit izolat de ceilalți; în schimb, a fost pentru prima oară când am știut că la un moment dat o să fiu în stare să-i revăd, așa că am ținut capul jos și am tras de realitate cu încredere și răbdare.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
Din păcate, tot la coadă în toate clasamentele UE în care n-am vrea să fim la coadă, dar având încă și mai puternic impresia că e un fel de Ungaria, poate chiar peste Ungaria, ceva între Cehia și Austria, și că cei care o compară cu Bulgaria nu știu despre ce vorbesc.
Pentru că în povestirea ta ai descris o lume a satului aproape blocată în timp, o să pornesc de aici, întrebîndu-te dacă crezi că, în România, lumea rurală este o capsulă care nu va fi alterată vizibil de trecerea timpului și dacă o vezi ca pe o soluție la a te opune robotizării și tehnologizării grăbite a rasei umane.
Dimpotrivă: lumea rurală este alterată cel mai vizibil de trecerea timpului, la sat se simte cu adevărat uzura morală – a lucrurilor, a obișnuințelor, a ideologiilor șamd. Orașele mari, chiar dacă mai împiedicat, se țin după timpuri; la sat, însă, timpul sapă acum întinderi de netrecut, din ce în ce mai mari. Trebuie înțeles că satul românesc nu e ceva idilic, ci tragic. Robotizarea și tehnologizarea grăbită a rasei umane, cum spuneți voi, vor aborda satul românesc după principiul „Iisus vine și trece prin tine”.
Interviu de Andreea Drăghici Foto: Vlad Drăgoi