Cum a fost 2020 pentru tine (din perspectiva omului care scrie) şi cum crezi că va avea efect perioada asta asupra viitorilor ani?
Greu de spus. Am revăzut recent un film al Alinei Manolache, I Am Here se numește, este un eseu de aproape 15 minute în care lipește imagini surprinse de camerele de supraveghere din întreaga lume în timpul lockdown-ului. M-a rupt mai rău decât prima oară când l-am văzut, atunci, mult mai aproape. Cumva, mi-ar plăcea ca un pic din acea lume devastată și părăsită și lipsită de prezență umană să trec în literatura pe care o scriu. O mică disperare, o mică teamă că totul s-a sfârșit înainte ca noi să ne dăm seama, înainte ca eu să observ. Asta mi-ar plăcea.
Izolare. Ne-a bîntuit pe toți cuvîntul acesta în ultima vreme. Ce a însemnat pentru tine și ce a adus cu sine?
Deși pentru mine nu a fost chiar izolare – până la urmă, mă număr printre cei câțiva norocoși care au lucrat în toată perioada, deci de două ori pe săptămână, chiar și în lockdown, ieșeam din casă, traversam orașul pentru a ajunge la birou – , tot ceea ce am trăit și am cunoscut începând din martie 2020 a fost foarte greu de îndurat. Atingerea. Celălalt. Privitul și statul împreună. Cafelele din parc. Scrisul pe te miri unde. Toate astea mi-au lipsit. Dar măcar am avut unde sta și unde duce dorul acestor activități de a căror importanță am devenit dintr-odată foarte conștienți. Dar ce îmi făcea atunci rău și chiar și acum când îmi amintesc mă face să plâng, să mă înfior sunt copiii. Dorul pe care îl simțeau față de prietenii lor și față de doamnele educatoare și învățătoare. Curcubeele din geamuri. Programul zilnic de gimnastică pe Messengerul de la Facebook, când se întâlneau cu vărul lor și dansau și râdeau împreună. Jocul de-a v-ați ascunselea intermediat tot timpul de ecranul telefonului și al laptopului. Prima plimbare mai lungă în jurul blocului când efectiv nu mai știau să meargă.
Cum vezi România peste zece ani, dintr-o perspectivă mai puțin literară, de data aceasta?
Nu știu. Nu mă gândesc niciodată așa. Nu sunt nici pesimistă. Sigur, aș putea spune că sper ca AUR să dispară la fel de subit cum a apărut și să nu lase nicio urmă. Dar de fapt îmi dau seama că nici măcar nu cred în relevanța acestei formațiuni politice. Ce mă sperie este că, deși suntem lăsați să credem că părerea noastră contează, de fapt nu și asta mi-aș dori, ca peste 10 ani opinia oamenilor chiar să conteze.
Ai abordat tema proiectului dintr-o perspectivă distopică, o lume în care nu este voie să mai „simți”. Crezi că viitorul va fi o distopie din care se salvează cine poate și crezi că salvarea ar putea veni din ceva extrem de uman precum sentimentele și emoțiile?
De fapt, nu cred nimic, cred că doar mă sperie. Pentru mine, apocalipsa asta este, acesta este sfârșitul: să fii singur/ singură, departe de cei și cele pe care îi și le iubești, să ți se interzică orice legătură, orice contact. Asta mă sperie. Dacă însă am prieteni și prietene lângă mine, dacă am fetele, pisicii (deși pe unul dintre ei, care, fix din martie 2020 face pipi în toată casa, l-aș duce jos în momentul ăsta), dacă pot să beau o bere rece – atunci poate veni și mama apocalipsei, sunt pregătită! Mi-ar plăcea să fac și sex, dar cred că deja sunt o ființă asexuată, așa că asta tai de pe listă.
Interviu de Andreea Drăghici Foto: Andreea Lăcătuș