toată săptămâna numai pe scaun/ bani, bani, bani

August 13, 2010
By

toată săptămâna numai pe scaun

venea devreme

pleca târziu

pleca ultimul

(..se anuleaza integritatea..)

singura pauză era pauza de masă

în rest el nu lua nici o pauză

mi s-a părut groaznic

să faci lucrul ăsta

pentru tine

nici nu se mai simte

viaţa sedentară e foarte nasoală eu o simt îmi simt

oasele slăbite mă dor nu mai am nu mai am aceeaşi flexibilitate

şi  nici aceeaşi energie pe care o aveam înainte

ochii mă ustură

cu toate că îmi iau pauze dese

(ţin la mine mai nou)

tot mă deranjează

stau prea mult în faţa calculatorului

(…)

mă deranjează enorm

că îmi stric sănătatea pentru mai nimic

celor care m-au angajat nici nu le pasă de asta

lor le pasă să le crească lor afacerea

numai despre bani ştiu să vorbească

bani bani bani bani

***

Textul de mai sus provine dintr-o înregistrare audio pe care am făcut-o în urmă cu mai mult de o lună cu Gabi (mulţumesc, Gabi Floricica, precum şi Elei Omrău pentru intermediere şi sprijin). Ar fi trebuit să o auziţi atunci, însă veţi avea prilejul să îi sesizaţi tonul şi la spectacol, deoarece o parte din înregistrări cu diverşi muncitori vor fi incluse în coloana sonoră. Vocea aparţine unei tinere, plină de vitalitate vineri seara, după o săptămână de muncă. M-am bucurat pe deplin de dialogul respectiv, partenerul de discuţie era lucid, reflexiv, la adăpost de vreo exagerare sau părtinire. Am vorbit atunci despre un loc de muncă într-o corporaţie, respectiv la un call center, după cum a mărturisit, era la al treilea interviu de acest fel.

Motivele nemulţumirii vizau câteva aspecte: sesizarea faptului că a trecut de la şcoală şi de la un entuziasm implicit spre un loc de muncă pe care nu îl judecă în termenii unei evoluţii personale, ci ca pe o dare în folosinţă; chiulul de dinainte – posibilitatea de a interveni în propriul tău program de muncă – de la prezenţa la cursuri până la folosirea timpului liber pentru studiu – îţi este luat, eşti angajat; trecerea de la vacanţă la concediu; modificarea ritmului personal, supunerea lui la un flux necontenit şi programat de altcineva al unei munci repetitive (“ca o centralistă în timpul războiului”); impunerea unor circumstanţe –  gradul/funcţia pe care le dobândeşti în companie te mută la un alt nivel, fizic – odată cu recunoaşterea, biroul tău se mută la un alt etaj, unul superior, intervine prietenia de proximitate; mutarea centrului de interes de pe interioritate pe cadrul social; serile sunt petrecute uneori cu colegii; binge; team-building; folosirea metodelor recreative pentru sporirea productivităţii; forţarea unor limite personale; îndreptarea unui comportament, sub supravegherea managerului sau a echipei, pentru o conduită cât mai bună la locul de muncă;  jocuri de echipă; diverse restricţii –  pauze impuse, limitarea locului de “relaxare” –  Gabi se plângea de faptul că spaţiul verde din faţa clădirii de birouri fusese modificat, fuseseră puse straturi de flori, astfel încât nu te îmboldea inima să stai acolo să îţi petreci pauza de masă, “nu mai era pentru oameni” ci un simplu element decorativ; nu în ultimul rând pericolul pierderii integrităţii fizice, a conştiinţei faptului că exişti în calitate de corp care trebuie hrănit, odihnit, condus la baie şi atunci când lucrezi – acel “mai nou, ţin la mine” vine ca un contrapunct minunat şi nu trebuie pierdut din vedere.

Nu rareori auzi cuvântul “munci” pus în legătura cu munca “la stăpân”, care ar surprinde diferenţa dintre satisfacţia muncii (work), dobândirea unui produs la care ai vegheat cu prisosinţă şi prezenţa licărului în ochi atunci când îţi vezi produsul muncii realizat, fericirea că ai un copil al tău în braţe şi  labour, muncile, o stază, un proces îngheţat, automatizat, în care organismul este pus – sensul e de “cu forţa”, “chin” – să producă pentru un scop care îl depăşeşte – pentru eficienţa unei linii de producţii, pentru sporirea unui câştig al altuia.

Suferinţa asta e prozaică, face parte din ceea ce vedem dacă ne uităm în stânga, în dreapta sau la noi. Suferinţa unui om supraponderal care este paznic într-o farmacie şi se supune, ca să supravieţuiască şi să păstreze un standard decent de viaţă, unui ritm de muncă dublu – alegerea unei norme şi jumătate, munca pe timpul nopţii  faţă de o normă obişnuită face de prisos sistemul “8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de somn”, iar elementul perfid aici e urmărirea unui câştig al strainului şi favorizarea chircirii voluntare personale. Suferinţa unei persoane care se declară “activă” deşi lucrează de 10 ani într-o casă de schimb valutar sau într-un mic ghişeu de vânzare bilete, stând într-un habitat controlat, nu rareori deprivată de sunet (ceea ce nu e rău în totalitate) sau lumină naturală.  Suferinţa unui paznic care stă 14 ore în picioare, suportându-şi tensiunea statică; fie că stai într-un cubicle, fie că stai într-un taxi ore în şir pe zi, te dai uitării parţial.

Aşa îi e dat omului păreau să spună toţi cei cu care am vorbit. În ciuda acestei minuscule, nebănuite, uitate degradări fizice sau psihice de zi cu zi, oamenii au dovedit decenţă şi respect pentru locul de muncă – uneori de frică, bănuind că am fi de la Protecţia Muncii sau mai ştiu eu ce, sau din simplu respect, împământenit, corect în intenţie. E important să avem şi acest în lucru în vedere,  rezistenţa şi răspunsul decent dar nu îngăduitor la mediul neprielnic ar trebui să îi înveţe pe cei care ar trata disciplina muncii automatizate-restrictive într-un spectacol că drama – dacă ea va exista – va exista numai ca să atragă un efect artistic nepotrivit, neatent la subiecţii despre care pretinde că vorbeşte.

Exista însă complicitate, iar ea poate fi valorificată.  Oamenii se adună şi îşi povestesc de una de alta de la locul de muncă, îşi acordă mici atenţii, dovedesc atenţie pentru problemele celorlalţi. Dacă te vei duce seara la un depozit de calculatoare şi eşti frânt sau confuz după o zi de muncă, poate vei avea norocul ca omul căruia te adresezi să se poarte cu tine cu blândeţe, pentru că şi el e afectat de confuzie şi “a trecut prin asta” şi poate nu se va burzului dacă nu îi dai banii exacţi. Poate vei avea norocul ca funcţionara de la poştă să nu latre la tine prin gemuleţ pe motiv că ea însăşi nu se simte bine, căci există şi acest pericol – ca oprimaţii să dea cu sete în alţi oprimaţi în lipsa unei puteri mai mari a lor de intervenţie.

Problema unui spaţiu de lucru mic şi a unui diriguitor străin-absent pare a fi şi o boală a locului – un Bucureşti plin de maşini şi spaţii verzi controlate sever atunci când există, prin care ne strecurăm până la un loc încă şi mai mic, biroul. O problemă în ecou, la alinarea şi îndreptarea căreia propun să veghem.

One Response to toată săptămâna numai pe scaun/ bani, bani, bani

  1. Ioan M. on June 28, 2011 at 09:09

    interesant. mi-ar placea sa colaboram intr-un anume proiect, imi puteti trimite o adresa de mail?
    Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Videos, Slideshows and Podcasts by Cincopa Wordpress Plugin